Stând de vorbă cu mândria,
Întrebând-o-ntruna eu,
De ce ea cu a sa haină,
Pe-acei fii de Dumnezeu,
Îi îmbracă să se piardă,
Însă îmi răspunse ea,
-„Nu eu îi îmbrac... creștinii,
Doar alearg-a mă-mbrăca".

Eu îi spun... de ce mândrieo,
Pe-ai mei frați i-ai înălțat,
Pe o culme unde nu e,
Dumnezeu un Împărat,
Însă îmi răspunse mie,
Eu la ei să nu privesc,
Căci pe-aceeași culme-naltă,
Astăzi pasul îmi grăbesc.

Iar o-ntreb... de ce tu oare,
Plină ești doar de plăceri,
De ce duce-n rătăcire,
Suflete pe reci cărări,
Însă ea în șoaptă-mi spune,
-„Tu la alții nu privi,
Și ființa ta pășește,
Pe-a mea urm-oriunde-aș fi".

Îmi mai spuse ea că mare,
Este slava ce mi-a dat,
Îmi mai spuse ea... mândria,
Haina ei c-am îmbrăcat,
Îmi promite faimă multă,
Îmi promite mări și țări,
Dar nu îmi promite Țara,
Care-i dincolo de zări.

Inima îmi sfâșii... haina,
Trepte multe să cobor,
Să găsesc o Țară sfântă,
Care-i dincolo de nor,
Este pe o treaptă joasă,
Dar e treapta cea de sus,
De smerenia cerută,
De-al meu Rege sfânt Isus.

Lupt cu ea să nu-mi aducă,
Trecătoare bucurii,
Cu mândria lupt întruna,
Să ajung în veșnicii,
Domnul vrea s-o văd în mine,
Nu la alții să privesc,
Să mă las vrea de mândrie,
Vrea mai mult să mă căiesc.
Amin